Din cuprinsul articolului
Se vor împlini în curând, pe 8 mai, nouă decenii de la întemeierea Partidului Comunist din România. O sectă revoluţionară inspirată de viziunea milenaristă a bolşevismului, PCdR a acceptat deplina subjugare de către aparatul Internaţionalei a III-a (Comintern), a fost practic emisarul colectiv al intereselor sovietice pe teritoriul României.
După 1944, PCdR, rebotezat PCR, apoi PMR, apoi din nou PCR, a condus campaniile de rusificare a culturii româneşti şi de sovietizare forţată a ţării. A practicat cu fervoare şi fără milă religia politică a luptei de clasă, o raţionalizare paroxistică a resentimentului social. Lumina venea pentru aceşti militanţi fanatici doar dinspre Răsărit. Moscova era Mecca lor, Stalin era profetul a ceea ce marele poet polonez Czeslaw Milosz a numit "Noua Credinţă".
Am examinat în cartea mea "Stalinism pentru eternitate: O istorie politică a comunismului românesc" (University of California Press, 2003, trad. rom. de Cristina Petrescu şi Dragoş Petrescu, Polirom, 2005), precum şi în alte lucrări, între care "Fantoma lui Gheorghiu-Dej" (ediţia a II-a, cu postfaţă de Cristian Vasile, Humanitas, 2008), metamorfozarea PCdR de-a lungul anilor, dogmatismul impenitent, anti-intelectualismul, anti-occidentalismul şi anti-reformismul niciodată abandonate, renunţarea oportunistă la internaţionalismul mistic al originilor şi îmbrăţişarea, după 1963-64, a unui indigenism cu consecinţe nu mai puţin dezastruoase.
Pretenţia autonomistă a regimului, retorica patriotardă, în ultimii ai lui Dej şi sub Ceauşescu, era de fapt camuflajul simbolic pentru o dictatura anti-populară a unei clici profitocratice. Mai cu seamă după 1971, PCR a practicat hibridizarea marxism-leninismului oficial cu temele şi obsesiile extremei drepte interbelice, ceea ce tânărul Cioran numise ideologia colectivismului naţional.
În cazul României a avut loc o îngemănare perversă a unui naţionalism instrumental, extrem de strident, cu un stalinism impenitent. În fapt, mai ales după 1960, sistemul comunist din România ajunge să adopte, să interiorizeze şi să adapteze teme ale extremei drepte interbelice. Nu ale conservatorismului, care rămâne un cal de bătaie al ideologiei oficiale, ci ale revoluţionarismui mistic, ale acelei orientări pe care istoricul Eugen Weber a numit-o "revoluţia arhanghelică", deci a "vestitorilor" din romanul postum al lui Dinu Pillat.
Protocronismul, despre care avem câteva studii importante, între care cartea Alexandrei Tomiţă, a fost tocmai expresia acestei hibridizări a internaţionalismului marxist de către ideologia xenofobă, autarhică, izolaţionistă a extremei drepte interbelice. Am conceptualizat semnificaţia acestei direcţii intelectual- politice, cu ale sale prelungiri contemporane, în formula naţional-stalinismului ori, altfel spus, a stalinismului antisovietic. Se menţinea sistemul, se respingeau reformele hruşcio viste: aşa a început divorţul României comuniste de URSS, imediat după ce liderul sovietic a condamnat "cultul persona lităţii" lui Stalin la Congresul al XX-lea al PCUS (februarie 1956).
Nicolae Ceauşescu a preluat această moştenire dejistă şi a exacerbat-o. S-a constituit în acei ani un straniu consens intelectual în jurul anti-rusismului manipulativ al conducerii PCR. Beneficiarul principal, evident, a fost cel care urmărea impunerea unui scenariu neo-feudal, omul slăvit drept "fiinţă providenţială", "garantul destinului naţional", "păstorul naţional" şi câte altele. Aparatele ideologice dirijate în primul rând de Dumitru Popescu, acest Leonte Răutu al "Epocii de Aur", urmăreau exact acest lucru: eşafodarea unui cult de tip tiers-mondist al unui lider cu vocaţie şi misiune "decolonizatoare", un Nkrumah al Balcanilor.
Fireşte, unele lucruri nu se puteau rosti cu voce tare pentru că trebuia menţinut un modicum de retorică marxistă tradiţională. Dar regimul se fasciza văzând cu ochii. Ceea ce nu-l transforma într-un regim fascist clasic, ci în ceva într-adevăr nou, pe linia a ceea ce eu am definit drept barocul fascisto-comunist (sau stalino-fascist). Autocritica naţională a început încă din anii ‘70, în scrierile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca, în cele ale lui Virgil Nemoianu şi ale lui Matei Călinescu, spre a-i aminti doar pe aceştia. Eu cred sincer că decomunizarea şi defascizarea sunt intercondiţio nate, au nevoie una de cealaltă, nu sunt aşadar întreprinderi demistificatoare separate.
Stânga românească de astăzi, dacă doreşte să fie credibilă, nu poate amâna confruntarea cu propriul trecut din care expe rienţa comunistă face parte în chip neîndoios, nu se poate limita la utopice "jocuri cu mărgele de sticlă" importate de pe Rive Gauche, nu poate ignora că socialismul din România nu a fost doar o sinteză între Stalin şi Caragiale (spre a relua butada lui Belu Silber), ci şi una între Stalin şi Zelea Codreanu.
Textul complet al acestui articol poate fi citit pe www.crimelecomunismului.ro.
